[de luat la cunoştinţă: aşa cum am denunţat deja, o grupare de gherilă profesională formată exclusiv din fetişcane de o ambiţie îngrijorătoare aglomerează fericit demografic mansarda creativă a Vitrinei, pentru câteva luni de intership; ocazional, ele îşi vor da în petec aici pe blog; a patra este Mădălina Pleşoiu, cu această măiastră scriere despre ce simte dânsa]

Day 1 – 10 noiembrie 2010

It’s finally here: Cluj Fashion Week second edition 10-13 noiembrie 2010.

Miercuri a avut loc conferinţa de presă unde am aflat că vor prezenta colecţii 4 designeri români şi 6 designeri internaţionali. Deşi erau anunţaţi mult mai mulţi designeri, se pare că motivul pentru numărul restrâns de colecţii este că aceştia “nu şi-au făcut bine temele” în sensul că a existat o neconcordonţă între conceptul propus de designeri şi tema celei de-a doua ediţii. Cel mai trist (şi discutat) lucru este că la un festival de modă românesc ponderea designerilor români este mai mică decât cea a celor străini. Un alt punct discutat în cadrul conferinţei a fost locaţia buclucaşă: noul terminal al aeroportului Cluj-Napoca. Ideea este inovatoare, s-au promis decoruri specatuloase şi diferite pentru fiecare prezentare, urmează să vedem dacă se va adeveri ceva.

Dacă scandalurile iscate în urma ediţiei precedente (nu vreau să le reamintesc aici) şi decizia ca festivalul să nu fie deschis publicului larg nu au reuşit să mă demoralizeze, locaţia unde au avut loc prezentările a reuşit să mai îmi scadă din entuziasm. Dar cu invitaţia în mână şi speranţa unui show reuşit, am hotărât to make the best of it.

Day 2 – 11 noiembrie 2010

Am ajuns la aeroport pe la 17:45, caut sala unde urmează să aibă loc prezentările, dar nu este niciun semn, niciun organizator, nimic. Am avut norocul să o recunosc pe Kim Bakker (designerul din Olanda) şi o întreb dacă ştie măcar unde e intrarea. Răspunsul ei a fost edificator: “Nu se ştie nimic. E o întârziere de 30 de minute şi niciodată nu am văzut aşa o lipsă de organizare. Şi o ceremonie de absolvire de la o Facultate de Design este mai organizată.” Era clar deja că acest eveniment nu are nicio legătură cu ediţia anterioară şi că e de fapt o încercare nereuşită de a organiza un festival de modă.

După o oră şi un sfert de aşteptare într-o sală rece a aeroportului începe prima prezentare, fără vreo introducere, fără a ştii măcar cine este designerul. Se termină în 10 minute şi suntem rugaţi să ieşim din sală deoarece se schimbă decorul, urmând să ne întoarcem la ora 20.00. Beau un ceai cu o tânără fashionistă pe care am cunoscut-o la festival şi revenim în sală….”decorul nou” era format din fâşii de gazon întinse peste gresia din aeroport – wow!!! Din nou aşteptăm din motive neclare încă (pantofii modelelor nu erau de găsit) ca într-un sfârşit să înceapă prezentarea NŌN by Kim: haine lejere, frumoase, care degajă acel spirit relaxat al vesticilor, fără a exista tendinţa de a exagera.

Day 3 – 12 noiembrie 2010

Ce s-ar mai putea întâmpla astăzi? Inevitabilul. Cluj Fashion Week a fost anulat. Anulat şi atât! Fără explicaţii, fără discuţii, fără bun simţ. În concluzie, o mare pierdere de timp şi o mare dezamăgire pentru peisajul de modă românesc.

15 noiembrie 2010

Astăzi am google-it CFW şi toate articolele sunt despre anularea festivalului, evacuarea designerilor din hotel, organizarea defectuoasă. Din păcate nu am găsit niciun articol despre cele câteva colecţii care au fost prezentate – asta demonstreză clar că acest festival a fost un eşec – nu şi-a îndeplinit scopul principal: oamenii nu au aflat despre colecţii, deci nu au aflat cine sunt designerii, deci nu vor deveni clienţi.

[vezi articolele altor interniţe: de exemplu, Oana Voitovici; sau! Denisa Ioniţă sau! Rozina Csaszar]

[de luat la cunoştinţă: aşa cum am denunţat deja, o grupare de gherilă profesională formată exclusiv din fetişcane de o ambiţie îngrijorătoare aglomerează fericit demografic mansarda creativă a Vitrinei, pentru câteva luni de intership; ocazional, ele îşi vor da în petec aici pe blog; a treia este Rozina Csaszar, cu această măiastră scriere despre ce simte dânsa]

Mergeam zilele trecute pe Memo, după o zi plină şi atenţia îmi este distrasă de nişte domniţe costumate în îngeri, sau mai bine zis “îngeriţe”. Mi-am amintit că, după buna mea memorie, Halloween-ul a trecut de ceva timp, prin urmare, nu avea legătură cu sărbătoarea în discuţie. Admirându-le în toată splendoarea lor, plimbându-se pe strada aglomerată în costumaţia lor imaculată ca neaua, am observat o plăcuţă în mâinile lor pe care scria: “Oferim îmbrăţişări.” În acel moment, parcă nu a mai avut nici un sens că eram obosită, supărată sau stresată de timp, am simţit că sunt înconjurată de prieteni, de familie. Am ţinut să le fac o poză, nu puteam trece aşa nepăsătoare, iar apoi m-am trezit că cineva mă întreabă: “Vrei o îmbrăţişare?” Şi fără să mai apuc să răspund, fata respectivă m-a îmbrăţişat. Ca să fiu sinceră a fost puţin ciudat, precum îmi imaginam de altfel, dar a fost ok, pentru că tocmai de asta aveam nevoie!

După părerea mea, România are nevoie de astfel de campanii, să ieşim chiar şi pentru câteva momente din banalul şi repetatul cotidian, măcar pentru un zâmbet sau pentru… o îmbrăţişare. Această iniţiativă m-a dus cu gândul la bine-cunoscuta campanie “Free hugs”, realizată de Răzvan Isac în 2008, de la lumebună.ro, un site care are tot felul de iniţiative interesante şi în acelaşi timp trăznite. Problema ţine însă de perspectiva oamenilor, de faptul că tradiţionalul va rămâne constant pentru multă vreme, dacă viziunea noastră va fi mereu blurry. Datorită acestui lucru, oamenii ar trebui să încerce să fie mai buni, mai open-minded, mai înţelegători, să accepte inovaţia, să trăiască în lumea contemporană, să iasă din absurd. Măcar atât putem face într-un loc unde TVA-ul se înmulţeşte mai repede decât rata natalităţii şi unde zicala “să trăim bine” pare mai degrabă un pleonasm.

Eu una susţin campaniile de acest gen, nu pentru că sunt la Comunicare şi Relaţii Publice – şi practic domeniul mă obligă să fiu interesată – ci pentru că toţi oamenii ar trebui să “îmbrăţişeze” o viziune cât mai liberă, să accepte noul şi creativitatea. Aşadar daaaa! Tânără, recent interniţă, caut îmbrăţişări după program. Accept şi donaţii!

[vezi articolele altor interniţe: de exemplu, Oana Voitovici; sau! Denisa Ioniţă; sau! Mădălina Pleşoiu]

[de luat la cunoştinţă: aşa cum am denunţat deja, o grupare de gherilă profesională formată exclusiv din fetişcane de o ambiţie îngrijorătoare aglomerează fericit demografic mansarda creativă a Vitrinei, pentru câteva luni de intership; ocazional, ele îşi vor da în petec aici pe blog; a doua este Denisa Ioniţă, cu această măiastră scriere despre ce simte dânsa]

PASUL 1 – De la CRP (pentru necunoscători, secţia de Comunicare şi Relaţii Publice) în mansardă

Proaspăt ieşite de sub supremaţia „comunicărilor” teoretice de diferite soiuri, mai mult sau mai puţin (in)utile, cele patru CRP-iste au avut onoarea de fi botezate interniţe (la iniţiativa naşului Web Master) în mult visata mansardă creativă de la Vitrina.

PASUL 2 – Cum se coace o idee creaţă?

În mansardă, zilele se scurg printre brief-uri, laptopuri intens utilizate, multă ciocolată (cel puţin două dintre interniţe prezintă simptome acute de „chocoholicism”) şi idei creţe. Dacă vrei să coci o idee creativă, reţeta e la îndemână. Se ia una bucată brief (explicat fain de Călin), se taie în felii înmuiate (după caz) în inspiraţie, entuziasm, nervi şi perseverenţă; pe deasupra se toarnă compoziţia gelatinoasă rezultată din brainstorming sau, ca să o transpunem în dulcele grai mioritic, furtuna de creiere. Se toarnă apoi în forme de texturi şi mărimi diferite şi se lasă la foc mic până seara (timpul de coacere variază în funcţie de agitaţia din timpul zilei a neuronilor). Se serveşte a doua zi dimineaţa, preferabil direct din frigider.

PASUL 3 – În ritm SoNoRo

Entuziasmul interniţei subsemnate crescu semnificativ odată cu primirea invitaţiei (mulţumiri în scris Vitrinei, partener al festivalului) la concertul de sâmbătă seara din cadrul ediţiei 5 a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră – SoNoRo; o ediţie ce stă sub semnul măştii şi al Păsăroiului colorat (pentru varianta virtuală a Păsăroiului, click aici), îmbrăcat de carnaval, cu muzică bună, artişti renumiţi, expoziţii (poate vom avea ocazia să le vedem şi la Cluj cândva). În pauza concertului, foaierul Auditoriumului Maximum fu invadat de publicul meloman, devorator de ciocolată. În ceea ce priveşte sala Auditoriumului se pare că menirea ei e să fie deopotrivă câmpul de luptă  al celebrului şi lungului curs de Teoria Argumentării al profesorului Marga, al absolvenţilor cu al lor Gaudeamus, precum şi al diferitelor soiuri de manifestări culturale, majoritatea dintre ele fără ciocolată bonus.

P.S. Ar fi trebuit să închei cu încă o paranteză, dar mai bine o păstrez pentru data viitoare.

Denisa Ioniţă

[vezi articolele altor interniţe: de exemplu, Oana Voitovici; sau! Rozina Csiszar; sau! Mădălina Pleşoiu]

[de luat la cunoştinţă: aşa cum am denunţat deja, o grupare de  gherilă profesională formată exclusiv din fetişcane de o ambiţie îngrijorătoare aglomerează fericit demografic mansarda creativă a Vitrinei, pentru câteva luni de intership; ocazional, ele îşi vor da în petec aici pe blog, prima este este Oana Voitovici, cu această măiastră scriere despre ce simte dânsa]

De la interniţă la interniţă vă pot împărtăşi cum e să fii expusă într-o vitrină cu idei, oameni faini şi lumină puţină.

Dacă îţi poţi imagina procesul de conservare a mamuţilor în epoca glaciară, în vitrină lucrurile stau exact pe dos. Nu se conservă nimic, nici măcar pufuleţii cu fetiţă [n. ed. glumă internă de interniţe la adresa lui Călin şi ideile lui sucite, nu vă simţiţi prost dacă nu vă prindeţi, vom avea un articol separat dedicat acestui aspect], timpul trece ca boul prin baltă, e cald ca în zilele faine de vară, iar, în final, nu rămân decât ideile foarte bune. Nimic asemănător cu vitrinele obişnuite ale magazinelor prăfuite.

În această vitrină e ca într-o fabrică de idei, toţi par să aibă deasupra capului un beculeţ aprins sau o bulă ce descrie imaginea unui prânz ideal. Interniţele au împrumutat şi ele sistemul bulă deasupra capului şi se trezesc, dorm şi mănâncă gândindu-se la vitrină şi la ideea ”perfectă”.

E greu să fii creativ! Când bula se sparge nu numai că te loveşte peste ceafă cu puterea lui Chuck Norris, ci şi te obligă să o iei de la capăt cu umflatul baloanelor pentru morbida petrecere a morţii ideii creative. Nu toate ideile mor. Când o idee supravieţuieşte lanţului trofic, ea se desparte de învelişul lipicios al bulei şi se înalţă sublim deasupra tuturor. Bine, nu chiar atât de sublim, dar oricum, supravieţuirea ideilor se află  printre puţinele clipe care contează în viaţa unor interniţe.

În publicitate lucrurile stau cam aşa:

[după cum prea bine subliniază monştrii sacri Fredo&Pid'jin]

[direct la sursă]

Trebuie să acţionezi ca să enervezi, demonstrând mereu ca a ta e mai mare decât a celorlalţi.

Pe curând,

interniţa creaţă

[vezi articolele altor interniţe: de exemplu Denisa Ioniţă; sau! Rozina Csiszar; sau! Mădălina Pleşoiu]